Istoric

Din cele mai vechi timpuri, câmpia și terasele largi ale Siretului, au constituit elemente majore ce au atras stabilirea comunităților umane încă din neolitic (cca. 4 500 ani î. de Hr. Avantajele cadrului natural privind practicarea principalelor îndeletniciri : cultivarea plantelor, creșterea animalelor, pescuitul, vânatul, meșteșugurile, au constituit principalele motive în alegerea acestor locuri pentru așezări stabile.
Densitatea populației și îndeletnicirile acestora a trezit interesul arheologilor care au început în 1957 o campanie activă de studii şi săpături arheologice de-a lungu întregii Văii Siretului. Descoperirile arheologice s-au materializat prin obiecte aparținând epocilor Hallstat B, Bronzului – Cultura Basarabi Ic3 –Ic2, Eneolitic – Cultura Cucuteni A – B, Epoca daco – romană sec III – IV. Izvoarele istorice precum „literatura istorică bizantină” și „Actul Papal de la 1227”pomenesc de ținutul „ Cumania” nimic altceva decât Moldova de mai târziu.
Marele istoric Nicolae IORGA amintește în opera sa istorică, de acțiunea de cuprindere a domnitorului Roman Vodă a Ținutului Putnei, Chiliei și Basarabiei într-un ținut moldav întins și puternic care să poată ține piept hoardelor de migratori veniți din Asia Centrală, fapt continuat și de Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Deci „Ținutul Putnei” (din care a făcut parte și comuna Vulturu) a apărut odată cu înființarea Moldovei, fapt menționat pentru prima dată într-un document administrativ datat la 2 iulie 1431.
În condițiile istorice amintite, la graniță de regiuni : Moldova și Țara Românească s-au întemeiat și dezvoltat o serie de așezări de răzeși pe care le găsim astăzi sub denumirea de Vulturu, Boțârlău, Hângulești, Maluri și Vadu Roșca, așezări ce formează comuna Vulturu.
Întărirea și dezvoltarea acestora a fost înlesnită nu numai de existența întretăierii drumurilor comerciale dinspre sud spre nord (ce duceau la Lvov), dinspre SE (Dobrogea) spre Valea Trotușului și mai departe dar și de transhumanța oierilor care-și duceau animalele dinspre Munții Vrancei (Ținutul Baladei „Miorița”) spre locurile de câmpie și luncă (și invers).
Legat de denumirea comunei, legenda spune că Principele Țării Romanești și a Făgărașului – Negru Vodă, în timpul unei campanii de cunoaștere a vecinătăților în speță Ținutul Vrancei și al Moldovei, a fost însoțit de un vultur. Principele a considerat prezența vulturului însoțitor, drept „semn de la Dumnezeu” fapt pentru care această vale a fost denumită „valea Vulturului”, iar stema Țării Românești are ca semn heraldic vulturul.
La nivel de secol XII, majoritatea satelor din acestă regiune aparțineau lui Done Dimian care, începând cu 1728 apare cu titlul de „ ispravnic al marginii”. Unele localităţi cum este Hîngulești își are numele din Țuguiați, o ridicătură de teren aflată în mijlocul satului (cel mai probabil acele ridicături făcute de oameni de pe care tulnicile anunțau venirea hoardelor de tătari). În vecinătate se află Pr. Leica ce se termină în balta cu același nume și care în partea opusă poartă denumirea de Balta Zidului, datorită ruinelor cunoscute de „Zidul lui Done”. Denumirea localității Vulturu a fost păstrată cu mare cinste până în zilele noastre.
Încă nu se cunoaște existența unei atestări documentare a localitatea Vulturu dar documentele istorice menționează existența pe la 1803 a unui schit denumit „Vulturu” în jurul căruia s-au stabilit mocani și crescători de vite formând așezări stabile a căror populație avea ca preocupare de bază agricultura.
Al. I. Goanță susține existența a patru categorii de așezări medievale Moldave, Vulturu fiind un sat de răzeși, aparținând administrației ocoalelor domnești ale ținutului Putna, fiind cuprins în cel de-al optulea ocol al „Ghileștilor (Biliești) alături de localitățile învecinate.
În anul 1933 s-a renunțat la denumirea din limba turcă, devenind Vulturu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Biliești a județului Putna și era formată din satele Boțârlău, Vadu Roșu, Vulturu de Jos și Vulturu de Sus, cu o populație de 2831 de locuitori. În comună existau două biserici (la Vulturu de Jos și la Vulturu de Sus) și o școală mixtă. Pe teritoriul actual al comunei, mai funcționa la acea vreme, în plasa Marginea de Jos a județului Râmnicu Sărat, și comuna Hângulești.
Anuarul SOCEC din anul 1925, consemnează comuna Vulturu în aceeași plasă cu comuna Hîngulești în Plasa Măicănești a județului Rîmnicu Sărat. Comuna Vulturu avea aceeași structură și 4168 de locuitori; comuna Hîngulești avea în plus Satul Maluri și 1369 locuitori.
În 1950 comunele au fost arondate Raionului Focșani din Regiunea Putna apoi (după 1952) din Regiunea Bîrlad și după 1952 din Regiunea Galați.
În anul 1968, după noua Împărțire Administrativ Teritorială a României, aceste localități au fost trecute la județul Vrancea, iar comuna Hîngulești desființată și inclusă comunei Vulturu; tot atunci satele Vulturu de Jos și de Sus au fost comasate în Vulturu.